Din capul locului trebuie spus că nu se poate înţelege ce s-a întâmplat în Iugoslavia în ultimii opt ani fără a
se avea o perspectivă creştină asupra vieţii şi fără a se plasa aceste evenimente în contextul istoriei
contemporane. Bătrânii de la Sfântul Munte, când erau întrebaţi de vreun lucru, începeau prin a prezenta istoria
mântuirii lumii de la Creaţie şi trecând prin toate etapele definitorii ale condiţiei umane, pentru ca acel ce căuta
răspuns să fie pe deplin lămurit asupra a ceea ce voia să ştie.
Deşi nu este loc aici pentru o asemenea desfăşurare, trebuie făcută o retrospectivă asupra prigonirii Bisericii lui
Hristos din epoca contemporană, prigoană care începe în Franţa revoluţionară a anului 1789 sub masca libertăţii,
fraternităţii şi egalităţii. Această revărsare a urii împotriva a tot ceea ce înseamnă simbol al creştinătăţii – de la
forma statală la ultima biserică parohială – a fost înlesnită de pierderea Harului mântuitor al bisericii romanocatolice
după Schismă. Această mlădiţă ruptă de la Trupul lui Hristos, care a adus uscare duhovnicească
întregului Apus pentru mai multe sute de ani, avea să fie aspru călcată de tăvălugul anticreştin al Revoluţiei
Franceze. Odată răul dezlănţuit, întregul Apus se va fărâmiţa sub imperiul ideologiei iluministe şi al
naţionalismului de extracţie masonică. Promovarea naţionalismului a avut ca rezultat prăbuşirea Imperiului
teocratic habsburgic, singura oprelişte împotriva exportului de ideologie către Răsărit.
A fost nevoie de mai bine de o sută de ani de pregătire pentru a face ca Rusia pravoslavnică să cadă în mâinile
bolşevicilor. Bineînţeles, din Apus nu a venit numai importul de ideologie ci şi ajutorul financiar şi militar
cuvenite pentru a înăbuşi orice încercare de salvare a poporului rus pe temeliile ortodoxiei şi tradiţiei.
Naţionalismul a fost înlăturat şi, mai mult, orice formă de exprimare a identităţii naţionale a fost condamnată şi
prigonită pentru a lăsa loc internaţionalismului.
După mai bine de jumătate de veac, în care s-a încercat în Apus înstrăinarea omului de Dumnezeu şi neam
printr-o libertate excesivă, vecină mai întotdeauna cu libertinajul, Răsăritul ortodox a fost abandonat
bolşevismului care avea ca scop distrugerea integrală a Bisericii – atât a persoanei cât şi a lăcaşului de cult.
Dacă pentru Occident s-a mers spre un individualism care lăsa pe om în afara oricărei legături cu comunitatea şi
cu Dumnezeu, în spaţiul ortodox, unde Harul lui Dumnezeu încă mai lucrează, s-a folosit o metodă brutală de
distrugere a tot ceea ce nu se dezintegrează în valul comunist. Experienţa lagărului comunist pentru întreaga
Ortodoxie a fost zguduitoare – zeci de milioane de creştini au fost martirizaţi iar zeci de mii de biserici au fost
şterse de pe faţa pământului. Bisericilor rămase li s-a dat o altă destinaţie cum de altfel s-a încercat să se dea şi
oamenilor.
Nu trebuie uitat că prigoana împotriva Bisericii nu a fost numai una de distrugerea a lăcaşelor de cult ci şi de
sprijinire a elementelor dizolvante pe plan spiritual care în clipa de faţă îşi cunosc apogeul în forma
ecumenismului, identificat de Sfântul Iustin Popovici şi de Părintele Dumitru Stăniloae ca pan-erezia secolului.
D
Preambulul războiului mondial avea să fie conflictul din Spania unde începeau să se contureze taberele: pe de o
parte bolşevismul sprijinit sau privit cu îngăduinţă de o bună parte a statelor occidentale iar pe de alta forţele
naţionalist – creştine. Numai între 19 iulie 1936 – februarie 1937 aveau să fie dărâmate sau prădate în întregime
20 000 de biserici, peste 16 750 de preoţi fiind asasinaţi, iar mai bine de 300 000 de credincioşi masacraţi de
bolşevici.(1)
Tragedia Iugoslaviei, care în primul război mondial pierduse peste un milion de oameni, avea să se continue în
al doilea război mondial, de aceea trebuie să zăbovim pentru a vedea ce s-a întâmplat cu Biserica lui Hristos în
acel spaţiu între 1941-1945. Patriarhul Serbiei Gavriilo împreună cu Episcopul de Zica – Sfântul Nicolai
Velimirovici - au fost aruncaţi în lagărul de la Dachau, trei episcopi ortodocşi sârbi au fost martirizaţi de
catolicii ustaşi – Platon de Banja Luka, Sava de Gornji Karlovac şi Petar de Dabar-Bosnia. Episcopul Irinej al
Dalmaţiei a fost deportat într-un lagăr de lângă Florenţa, iar Episcopul Dositej de Zagreb-Ljubljana a murit în
1945 în urma torturilor psihice şi fizice suferite în închisorile ustaşe. Mitropolitul de Skopije împreună cu clerul
ortodox au fost obligaşi să părăsească Macedonia. Toţi episcopii rămaşi în Iugoslavia au fost izolaţi de popor şi
trimişi în domiciliu obligatoriu în diferite mănăstiri. Nu s-au mulţumit însă a bate păstorul pentru a împrăştia
turma, au fost ucişi peste un milion de sârbi, iar peste 400 de biserici ortodoxe au fost dărâmate. În Episcopia de
Gornji Karlovac din 203 de biserici şi paraclise, 116 au fost demolate şi 21 au suferit grave stricăciuni; în
Episcopia Slavoniei s-au distrus 54 de biserici, 21 suferind considerabile stricăciuni; în Episcopia de Banja Luka
64 de biserici au fost distruse, 21 au suferit stricăciuni iar trei mănăstiri au fost şterse de faţa pământului. Numai
în aceste trei eparhii ortodoxe se află jumătate din bisericile distruse în al doilea război mondial pe teritoriul
Patriarhiei Serbiei. Nu vom mai socoti arhivele şi bibliotecile, odoarele şi obiectele de artă bisericească care au
fost pierdute pentru totdeauna.(2) Iugoslavia celui de al doilea război mondial oferă un tablou înspăimântător, în
care nemţii îşi dau mâna cu croaţii şi musulmanii pentru distrugerea Ortodoxiei sârbeşti, în care hoardele de
partizani comunişti ai lui Tito sunt sprijinite de “aliaţi“ împotriva cetnicilor Generalului Martir Draza
Mihailovici – apărătorul rânduielilor creştine ale Serbiei.
Sistemul instaurat de Tito a permis o dezvoltare a vieţii economice care nu se putea concepe în nici un stat
satelit al Uniunii Sovietice, dar în ceea ce priveşte viaţa religioasă s-a dus o politică de persecuţie, ceea ce a
însemnat martirizarea a peste 300 de preoţi ortodocşi (naziştii, în timpul războiului mondial, uciseseră aproape
200 de preoţi) şi descurajarea oricărei tentative de păstrare a contactului poporului cu Biserica.(3) Pentru
slăbirea influenţei sârbeşti (ortodoxe) în spaţiul iugoslav, croatul Tito va avea grijă să acorde o prea-largă
autonomie Voievodinei şi provinciei Kosovo şi Metohia, rupând astfel Serbia în trei părţi, mai mult, dezlipind-o
de centrul ei spiritual, de leagănul civilizaţiei sârbeşti – Kosovo. Nu numai că va lăsa provincia ortodoxă în
mâinile musulmanilor albanezi, dar va emite şi legi speciale care să interzică întoarcerea sârbilor expulzaţi sau
refugiaţi în Kosovo, ceea ce va duce, alături de alţi factori, la slăbirea elementului sârbesc – care până atunci
reprezenta 51% din populaţia provinciei. Îndepărtarea sârbilor de Ortodoxie în aceste teribile încercări prin care
au trecut avea să fie însă numai în formă deoarece după căderea sistemului comunist se va observa o reală
creştere a sentimentului religios în Serbia sub păstorirea vrednicilor ierarhi sârbi, în mare parte ucenici ai
Sfântului Iustin Popovici.
Un asemenea stat, care putea oferi un climat economic şi spiritual promiţător nu a fost tolerat de către Occident.
Un alt lucru interesant este şi faptul că după ce Episcopul Artemije de Raska şi Prizren (Kosovo) a înaintat
Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe cererea de ieşire a Serbiei din Consiliul Mondial al Bisericilor, a urmat
înarmarea catolicilor şi musulmanilor care va însemna începutul sfârşitului pentru Iugoslavia. S-a folosit aceeaşi
veche metodă de a finanţa şi supralicita naţionalismele din toate statele fostei Iugoslavii, care aveau să ducă la
un inevitabil război şi să ofere pretextul intervenţiei occidentale.
Pentru Serbia, Miloşevici nu a fost altceva decât “pionul otrăvit”. În conflictele din Croaţia şi Bosnia, deşi el a
început ofensiva, nu a mers până la capăt, retrăgând toată tehnica de luptă şi lăsându-i pe sârbii din teritoriile
croate şi bosniace fără nici o apărare împotriva unei ofensive (care era şi catolică şi musulmană, dar mai ales
atee), finanţată de puterile occidentale – în special de Germania al cărei interes în această parte a Europei nu e
tocmai nou – care s-a soldat cu un exod de aproape un milion de sârbi ortodocşi din provincia Krajna şi din
teritoriile sârbeşti din Bosnia-Herţegovina şi cu distrugerea sau stricarea a aproape 800 de locaşe de cult
ortodoxe sau clădiri bisericeşti. Pentru ca cifrele să nu pară extragerate, mai ales atâta vreme cât mass-media
naţionale şi internaţionale păstrează o tăcere absolută asupra acestui subiect, voi continua cu expunerea datelor
adunate de la ierarhii celor zece scaune episcopale ortodoxe din teritoriile Croaţiei şi Bosniei-Herţegovinei de
către Domnul Slobodan Mileusnic – Directorul Muzeului Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad – în cartea
Spiritual Genocide 1991-1995 (1997):
Eparhia de Banija Luka
Distruse: 2 biserici
Avariate: 3 biserici
Distruse: 2 case parohiale
Eparhia de Bihac-Petrovac
Distruse: 26 biserici
Avariate: 68 biserici
Distruse: 10 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 14 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Gornji Karlovac
Distruse: 11 biserici
Avariate: 45 biserici
Distruse: 8 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 14 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Dabar-Bosnia
Distruse: 23 biserici
Avariate: 13 biserici
Distruse: 11 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 3 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia Dalmaţiei
Distruse: 14 biserici
Avariate: 45 biserici
Distruse: 1 casă parohială
Avariate: 13 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Zagreb-Ljubljana
Distruse: 9 biserici
Avariate: 29 biserici
Distruse: 5 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 7 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Zahum-Herţegovina
Distruse: 36 biserici
Avariate: 28 biserici
Distruse: 12 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 2 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Zvornic-Tuzla
Distruse: 38 biserici
Avariate: 60 biserici
Distruse: 31 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 19 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia de Osijec Polje şi Baranje
Distruse: 14 biserici
Avariate: 35 biserici
Distruse: 6 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 8 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Eparhia Sloveniei
Distruse: 39 biserici
Avariate: 41 biserici
Distruse: 25 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 15 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Recapitulare:
Distruse: 212 biserici ( parohii, filii, paraclise)
Avariate: 367 biserici ( parohii, filii, paraclise)
Distruse: 111 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti
Avariate: 107 case parohiale şi alte clădiri bisericeşti(4)
Cum era şi de aşteptat, Comunitatea Europeană, Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte foruri internaţionale de
acest gen, au închis ochii. (Să nu uităm că Germania a fost primul stat care a recunoscut independenţa Croaţiei,
iar Vaticanul al doilea…)
Cu toate că aceste două războaie, din Croaţia şi din Bosnia, puneau la grea încercare economia sârbă, până
atunci prosperă, totuşi nu erau semne că ea ar putea să cedeze. Şi iată cum acelaşi Occident a mai creat încă un
conflict, artificial, prin care a reuşit distrugerea radicală a economiei sârbe. S-a folosit situaţia albanezilor din
provincia Kosovo, centru istoric, cultural şi nu în ultimul rând ortodox, pentru a umili astfel nu numai pe sârbi ci
întreaga Ortodoxie. Şi de această dată, Miloşevici a forţat nota pentru a oferi Occidentului prilej pentru a
interveni.
Ca de obicei, vocea ortodocşilor nu a vrut să fie auzită; apelurile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, ale
tineretului ortodox sârb, declaraţia Patriarhului Alexei II al Moscovei şi a toată Rusia – care avea să slujească în
timpul bombardamentelor împreună cu Patriarhul Pavle al Serbiei în faţa a peste 150 000 de oameni –
Scrisoarea Episcopului de Raska şi Prizren către statele apusene, nu îşi vor găsi ecoul în inimile necreştine sau
decreştinate. Inclusiv faptul că pentru prima oară în istoria creştinătăţii Sinaxa Sfântului Munte avea să se
coboare pentru a fi la Belgrad, devenit centru al Ortodoxiei prigonite, va trece neobservat într-o lume în care
valorile spirituale se vor sufocate ori pervertite.
Intervenţia auto-intitulată “umanitară” a NATO a făcut ca peste 50 de mânăstiri şi biserici, 36 de monumente,
30 centre vechi ale oraşelor sârbeşti, peste 60 de situri arheologice valoroase să fie distruse sau avariate. În
special au fost ameninţate cele mai reprezentative monumente de cultură şi spiritualitate ale sârbilor din Kosovo,
unde se află 1200 de biserici şi lăcaşuri sfinte. Au suferit stricăciuni, de asemenea, locuri de închinare ale
ortodocşilor din alte părţi ale Serbiei. Peste 330 de clădiri ale instituţiilor preşcolare, şcolare şi universitare au
fost atacate în cele două luni şi jumătate ale bombardamentelor “aliate”.
Din punct de vedere economic, prin distrugerea marilor companii şi firme industriale, în general a mijloacelor
de producţie, mai bine de un milion de oameni şi-au pierdut slujbele, iar peste două milioane au rămas fără nici
un venit. Au fost distruse marile complexe industriale din majoritatea oraşelor Serbiei. Industria petrochimică a
Iugoslaviei a fost total distrusă, la fel ca şi cea mai mare fabrică de fertilizanţi, singura fabrică de maşini a
Iugoslaviei, fabrica de textile, fabrica de tutun din Niş, cea de produse farmaceutice, staţia de vinificaţie, fabrica
de maşini agricole.
Distrugerea rafinăriilor, a marilor complexe chimice, a depozitelor de combustibil, a sistemului energetic şi de
alimentare cu apă au contribuit la distrugerea sistematică a surselor economice ale Iugoslaviei şi au dus la o
catastrofă umanitară şi ecologică. Bombardarea marilor complexe chimice, a rafinăriilor şi celorlalte obiective
similare au cauzat răspândirea necontrolată şi evaporarea unor enorme cantităţi de substanţe foarte nocive.
Concentraţiile lor au ajuns în unele cazuri la peste 1000 de ori faţă de nivelul permis.
De-a lungul celor 80 de zile de bombardare a Iugoslaviei la cinicul capitol “pagube colaterale” aliaţii şi-au
înscris, alături de cele prezentate mai sus, 2000 de morţi din rândul civililor dintre care 30% sunt copii sub 15
ani. Numărul militarilor care au murit nu se cunoaşte cu precizie. (5) Pentru că nu era deajuns distrugerea
economică a Serbiei, s-a dorit şi distrugerea ei biologică folosindu-se arme interzise de toate tratatele şi
convenţiile internaţionale, care aveau să trezească indignarea comunităţilor ştiinţifice sârbeşti şi internaţionale.
Odată distrusă economia Serbiei în urma nimicitoarelor raiduri aeriene aliate (care bombardaseră a doua oară în
ultimii 50 de ani Belgradul în timpul Sfintelor Paşti) a fost dată mână liberă musulmanilor, care numai în două
luni cu “supraveghere” internaţională au distrus peste 70 de biserici ortodoxe.(6) Şi de această dată, exodul
masiv al sârbilor din provincia Kosovo – mai bine de o sută de mii - nu a ridicat nici o grijă conducătorilor
lumii, iar distrugerea bisericilor ortodoxe cu atât mai puţin. Ca şi în celelalte state foste iugoslave, în Kosovo
marca germană este “monedă naţională” iar bazele NATO ţin locul armatei naţionale, arătând astfel, dacă mai
era nevoie, că suveranitatea Serbiei asupra teritoriului ei celui mai sfânt nu mai există. Acest fapt nu va avea
consecinţe nefaste doar pentru poporul sârb, care, îndepărtat de rădăcinile sale istorice şi spirituale, va înfrunta
mai greu ispitele ce vor urma, ci şi pentru întreaga Ortodoxie a cărei metoc era provincia Kosovo şi Metohia.
Este important de arătat că, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovopolje, în care forţele creştine au fost înfrânte
de păgâni, sârbii s-au confruntat de această dată singuri cu păgânismul modern. Trebuie însă ştiut că potrivit
tradiţiei ortodoxe, cei care au căzut în bătălia de la Kosovopolje, alegând, în faţa Maicii Domnului, viaţa veşnică
în locul biruinţei vremelnice, au căpătat mântuire, iar acum, când întreg poporul sârb este crucificat, ar trebui să
ne rugăm lui Dumnezeu, precum tâlharul pe cruce, pentru a fi împreună pomeniţi în Împărăţia Sa.
Note:
1. ∗∗∗, Prigoana religioasă în Spania, Editura Floris Rom, Bucureşti, 1996
2. Slobodan Mileusnic, Spiritual Genocide 1991 – 1995 (1997 ), Muzeul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Belgrad,
1997
3. Velibor Dzomic, Martyridom of the Serbian Church from the Communists, Part I, Svetigora, Cetinje, 1997
4. Slobodan Mileusnic, op.cit.
5. Conform datelor diplomaţiei iugoslave
6. Slobodan Mileusnic, Crucified Church in Kosovo, Muzeul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Belgrad, 1999
|