
DESPRE SCARA - REVISTA DE OCEANOGRAFIE ORTODOXĂ Raportăm generaţia la punctele esenţiale descrierii conceptului: Dumnezeu şi neamul. Generaţia se leagă în chip fundamental de funcţia neamului în istorie, aceea de a părăsi terenul specific istoriei şi a escalada Cerul în căutarea drumului stabilit de Dumnezeu în istorie spre Dumnezeu. Sensul generaţiei atinge oarecum notele specificate de biologic, economic şi psihologic. Nu se opreşte însă aici. Generaţia nu înseamnă leat, deşi implică într-o oarecare măsură ideea unei vârste apropiate pentru membrii ei. O generaţie se defineşte - repetăm - în raport cu valorile eterne ale poporului în care se iveşte: Dumnezeu şi neamul. Poporul este actualizarea în istorie a neamului. Poporul nu se confundă (sau ar trebui să nu confunde) cu populaţia unei ţări. Astfel, România are, actualmente, o populaţie de 22 de milioane de cetăţeni români şi un popor alcătuit din totalitatea trăitorilor tradiţie româneşti ortodoxe în acest moment. Sunt, astfel, termeni cu totul diferiţi - folosirea lor perversă face unul din obiectele carnavalului la care suntem siliţi să asistăm. Neamul este alcătuit din diferite ipostaze ale poporului: morţii (moşii şi strămoşii neamului, cei care au alcătuit la rândul lor poporul românesc, constituindu-se, pe rând, în generaţii) şi viii (poporul activ). Neamul este cel care obligă poporul (actant al istoriei) să ia hotărâri în momentele sale cruciale, în virtutea unei misiuni care i-a fost dată lui în veac de divinitate, iar mai departe, poporul acţionează prin generaţie. Generaţia este, într-un fel, momentul de limpezime al unui popor, momentul în care, părăsind istoria, poporul însuşi se apropie, şi apropie implicit neamul, cu încă un pas de Dumnezeu. Generaţia este clipa de claritate, de înţelegere a destinului aparţinând unui popor în interiorul neamului său. Formularea sau afirmarea acestui drum se numeşte mesianism. Funcţia principală a unei generaţii în înţelesul pe care l-am afirmat, este aceea a mesianismului. Neamul aşteaptă ca, în partea sa din istorie (în poporul său) să apară generaţiile care să-l apropie mai mult de divinitate. Astfel că discursul unei generaţii, descrierea drumului ce trebuie urmat de întreg poporul pentru a îndeplini datoria neamului, este discursul mesianic. Înainte de a ne pune întrebarea dacă suntem sau dacă putem fi noi o generaţie, va trebui să ne întrebăm care a fost ultima generaţie? Generaţia de care trebuie să ne legăm, cuprinzând între noi şi ea un hău, steril sub toate formele, este generaţia interbelică. Ne trebuie conştiinţa actului pe care îl săvârşim: stabilirea identităţii generaţiei trecute şi, mai apoi, ştergerea din istoria noastră a ultimei jumătăţi de secol. Din nou, ştergem totul. Putem fi o generaţie. Trebuie să fim o generaţie, şi asta până se mai poate. Aproape orice leat ar fi putut fi o generaţie, ar fi putut trăi. Noi, toţi cei vii, terbuie să fim o generaţie şi să descoperim 'scara', drumul spre nemurire. Din câţi sunt astăzi sub cumpăna vremurilor trebuie să facem cât mai mulţi nemuritori, pentru nemurirea şi viaţa veşnică a neamului românesc. Revista Scara vrea să fie un martor al vremurilor noastre, al revigorării neamului românesc şi, totodată, un calendar al sfârşitului de mileniu. Ce anume propunem? Care este programul unei astfel de reviste? Este el programul unei generaţii? Cine şi în ce fel poate garanta veridicitatea unui astfel de program? Nu cumva e ridicol că punem problema în felul acesta? Poate e un semn de intoleranţă să vrem să rămânem aşa cum suntem? Sau poate ar trebui să devenim alţii? Alţii să fie la alţii. (SCARA, Prima Treaptă, februarie 1997)

DESPRE

SCARA - REVISTA DE OCEANOGRAFIE ORTODOXĂ

Raportăm generaţia la punctele esenţiale descrierii conceptului: Dumnezeu şi neamul. Generaţia se leagă în chip fundamental de funcţia neamului în istorie, aceea de a părăsi terenul specific istoriei şi a escalada Cerul în căutarea drumului stabilit de Dumnezeu în istorie spre Dumnezeu. Sensul generaţiei atinge oarecum notele specificate de biologic, economic şi psihologic. Nu se opreşte însă aici. Generaţia nu înseamnă leat, deşi implică într-o oarecare măsură ideea unei vârste apropiate pentru membrii ei. O generaţie se defineşte - repetăm - în raport cu valorile eterne ale poporului în care se iveşte: Dumnezeu şi neamul. Poporul este actualizarea în istorie a neamului. Poporul nu se confundă (sau ar trebui să nu confunde) cu populaţia unei ţări. Astfel, România are, actualmente, o populaţie de 22 de milioane de cetăţeni români şi un popor alcătuit din totalitatea trăitorilor tradiţie româneşti ortodoxe în acest moment. Sunt, astfel, termeni cu totul diferiţi - folosirea lor perversă face unul din obiectele carnavalului la care suntem siliţi să asistăm.

Neamul este alcătuit din diferite ipostaze ale poporului: morţii (moşii şi strămoşii neamului, cei care au alcătuit la rândul lor poporul românesc, constituindu-se, pe rând, în generaţii) şi viii (poporul activ). Neamul este cel care obligă poporul (actant al istoriei) să ia hotărâri în momentele sale cruciale, în virtutea unei misiuni care i-a fost dată lui în veac de divinitate, iar mai departe, poporul acţionează prin generaţie. Generaţia este, într-un fel, momentul de limpezime al unui popor, momentul în care, părăsind istoria, poporul însuşi se apropie, şi apropie implicit neamul, cu încă un pas de Dumnezeu. Generaţia este clipa de claritate, de înţelegere a destinului aparţinând unui popor în interiorul neamului său.

Formularea sau afirmarea acestui drum se numeşte mesianism. Funcţia principală a unei generaţii în înţelesul pe care l-am afirmat, este aceea a mesianismului. Neamul aşteaptă ca, în partea sa din istorie (în poporul său) să apară generaţiile care să-l apropie mai mult de divinitate. Astfel că discursul unei generaţii, descrierea drumului ce trebuie urmat de întreg poporul pentru a îndeplini datoria neamului, este discursul mesianic.

Înainte de a ne pune întrebarea dacă suntem sau dacă putem fi noi o generaţie, va trebui să ne întrebăm care a fost ultima generaţie? Generaţia de care trebuie să ne legăm, cuprinzând între noi şi ea un hău, steril sub toate formele, este generaţia interbelică. Ne trebuie conştiinţa actului pe care îl săvârşim: stabilirea identităţii generaţiei trecute şi, mai apoi, ştergerea din istoria noastră a ultimei jumătăţi de secol. Din nou, ştergem totul.

Putem fi o generaţie. Trebuie să fim o generaţie, şi asta până se mai poate. Aproape orice leat ar fi putut fi o generaţie, ar fi putut trăi. Noi, toţi cei vii, terbuie să fim o generaţie şi să descoperim 'scara', drumul spre nemurire. Din câţi sunt astăzi sub cumpăna vremurilor trebuie să facem cât mai mulţi nemuritori, pentru nemurirea şi viaţa veşnică a neamului românesc.

Revista Scara vrea să fie un martor al vremurilor noastre, al revigorării neamului românesc şi, totodată, un calendar al sfârşitului de mileniu.

Ce anume propunem? Care este programul unei astfel de reviste? Este el programul unei generaţii? Cine şi în ce fel poate garanta veridicitatea unui astfel de program? Nu cumva e ridicol că punem problema în felul acesta? Poate e un semn de intoleranţă să vrem să rămânem aşa cum suntem? Sau poate ar trebui să devenim alţii? Alţii să fie la alţii.

(SCARA, Prima Treaptă, februarie 1997)